Așa cum am spus cu mai multe ocazii, într-o zi, după ce am devenit tată, am decis să încerc să-mi educ copiii într-un mod diferit de modul tradițional, cu mai multă libertate, cu mai puțin control, încercând să înțeleg nevoile copiilor mei pentru a-i acoperi. , respectându-și timpurile și deciziile și încercând să îi ajute să fie ei înșiși.
Acest lucru, care ar putea fi rezumat ca „creșterea copilului cu atașament”, deoarece este legat de teoria atașamentului lui John Bowlby, are dezavantajul că te duci contra valuluiCă faci cu copilul tău ceea ce face doar o minoritate, că îl tratezi altfel decât ceilalți părinți își tratează copiii și că mediul deseori nu este de acord cu modul în care faci lucrurile.
Adesea te anunță cu sfaturile lor, pentru că ei cred că îți crești un demon viitor și, deși ai încredere că modul tău de a face lucrurile îi va face pe copiii tăi să le arate cât de greșite sunt, totul se ghemui, totul este gata. căzându-se, chiar și tu și convingerile tale, când copilul tău se comportă într-un mod care oferă argumente împotriva părinților cu atașament față de ceilalți.
Argumente împotriva părinților cu atașament?
Da. Cei dintre voi care aveți fii sau fiice între doi și patru ani și de acum înainte veți ști cu siguranță despre ce vorbesc, pentru că uneori se întâmplă ca copiii să vă călărească marimorenas de îngrijire și pentru mai mult INRI în public și în fața oamenilor Ți-a spus cu mult timp în urmă că, dacă ai continua așa, copilul va fi strâmb.
Un tantrum te călărește, refuză ceva din jur, te ia împotriva lui sau îți spune ce vrea în acel moment și te duci să îi dai atenție sau lucruri similare pot fi exemple vizibile, pentru alții, că ceva faci rău educându-l în acest fel și mai presus de a critica obrazul în timp și folosirea pedepselor. „O ții, fără să-l lovești sau să-l pedepsești, cine îți va arăta deja cine este la conducere acasă ... de fapt, deja ți-l arată acum ..."
Acestea sunt momentele în care profită de ocazie pentru a vă reaminti și când ajungeți să falimentați:
- „Să vedem dacă au avut dreptate până la urmă și era mai bine să-l fi indicat pe creșă”.
- „Să vedem dacă au avut dreptate până la urmă și l-am răsfățat atât de mult încât acum va deveni un despot”.
- „Să vedem dacă au avut dreptate până la urmă și a fost mai bine să fi dormit de la vârsta de șase luni”.
- „Să vedem dacă aveau dreptate și copiii trebuie să învețe să se supună părinților”.
De obicei se întâmplă pentru că toate ni s-a întâmplat. Din fericire, există întotdeauna cineva în apropiere, care a trăit ceva similar și ne poate ajuta. Nu vorbesc despre apropierea fizică, ci despre apropierea pe care ni le oferă astăzi rețelele sociale, unde puteți găsi suport emoțional virtual care nu se găsește în orașul dvs., pe stradă și chiar în propria familie.
De ce copiii oferă astfel de argumente
Desigur, desigur, este legal: de ce se comportă astfel? Dacă l-am respectat, dacă i-am dat libertate, dacă am fost cu el, dacă am petrecut mii de ore împreună, dacă am dormit cu el, dacă am jucat sute de lucruri, dacă suntem unghii și carne, dacă nu putem să ne despărțim, De ce îmi face asta?
Ei bine, tocmai din cauza asta, pentru că l-ai lăsat să fie el însuși, pentru că i-ai permis să fie puternic, ai caracterul tău, fii incisiv și constant în dorințele tale și dezvoltă-ți personalitatea. La o persoană adultă, toate aceste adjective, toate aceste caracteristici, sunt ceea ce face o persoană admirabilă (constantă, cu personalitate, cu criterii, puternică, cu caracter etc.). La copii, pe de altă parte, sunt de obicei un motiv de plângere și motiv pentru inițierea unui proces educațional care îi îndoaie, care îi face să fie blânzi, care îi „îmblânzește”.
Cu toate acestea, așa cum am explicat cu alte ocazii, un copil trebuie să fie puternic pentru a crește, tot ce trebuie să fie să devină el însuși, un individ liber și capabil să ia decizii. Copilul trebuie să fie puternic și părinții trebuie să fie capabili să înțeleagă această forță, pentru a nu o pune capăt.
Problema este că atunci când un copil i se permite să fie el însuși, când crește într-un climat de încredere, unde i se permite să își exprime opinia și unde este luat în considerare, apar probleme. Copilul dă probleme. Este logic, este o altă persoană acasă cu preocupările, dorințele și motivațiile lor, iar uneori se vor ciocni cu cele ale altora.
Problemă?
Ei bine, problemă în ochii celorlalți și problemă pentru noi, care vedem cum alții obțin argumente și câștigă putere pentru a continua criticile. Pentru copii nu este o problemă. Să ai judecată și personalitate, să-ți exprimi dorințele și dezacordul nu este o problemă, ci este o modalitate de a fi credincios convingerilor tale și un mod de a crește, pentru că deși când ești copil poți să îți exprimi foarte vehement dorințele, atunci când crești înveți să fii mai restrâns și mai asertiv, chiar și atunci când opinia rămâne neschimbată.
Cu alte cuvinte, oamenii își doresc copii docili, care nu dau probleme, care sunt buni. Cei pe care îi creștem cu atașament, cei pe care vrem să-i învățăm copiii să respecte și să ceară respect vrem copii puternici, dintre cei care ne creează probleme, dintre cei care au personalitate. Nu este că ne place scabia (deși ei spun deja că scabia cu plăcere nu mănâncă), nu este că vrem să avem de-a face cu ei toată ziua, pentru că sunt momente în care nu este un lucru este altul, vrem Lasă-le să fie ei înșiși și vrem să fie puternici pentru mâine. Prea mulți copii sunt deja și prea mulți adulți prea obișnuiți să-și plece capul.
Și ochi, când vorbesc despre libertate și respect, Nu vorbesc despre permisivitate. Știu că o spun mereu, dar este că suntem mereu etichetați ca permisivi, de a lăsa copiii să facă ceea ce vor și asta nu este adevărat. Să spunem că există multe modalități de a le explica copiilor ce este corect și ce este greșit, ce pot face și ce poate fi enervant pentru alții, iar lovirea și pedepsirea lor este doar una dintre aceste modalități și nu tocmai cea mai plăcută. Nu cel mai eficient. Își pot avea caracterul, opinia și își pot apăra poziția, dar ei nu pot pierde respectul față de nimeni (sau lasă-i să-l rateze, desigur)
