Conform unui sondaj realizat de către Institutul de cercetare de bază la 1.665 de părinți ai copiilor enuretici cu vârste cuprinse între 5 și 12 ani, 17% dintre copiii cu enurezis nocturnadică udă patul cel puțin de două ori pe lună după vârsta de cinci ani, refuză să efectueze orice activitate care presupune dormirea în afara casei. Deci, mergând în tabere sau colonii, drumeții sau rămân la casa unui prieten, nu o fac rușine ceea ce înseamnă să urinezi noaptea.
Potrivit experților, între vârsta de cinci și șase ani, fiecare copil este pregătit fiziologic pentru a controla sfincterele și pentru a nu uda patul noaptea. Dacă din acel moment continuă să apară, este necesar să solicitați sfaturi medicale la medicul pediatru sau la urologul copiilor, astfel încât să fie excluse patologii mai grave precum diabetul, infecțiile sau malformațiile sistemului urinar. 90% din cazurile de enurezis își au originea în a tulburare fiziologică ca întârziere la maturizarea vezicii urinare sau a producției de urină nocturnă mai mare decât normal. Restul de 10% poate fi cauzat de un eveniment neobișnuit în viața copilului sau a familiei sale care provoacă pierderi ocazionale de urină.
suferință asta face ca copiii cu enurezis să participe la o tabără este astfel încât ei evită direct să facă acest lucru și cei care în sfârșit merg ei nu dorm noaptea să nu faci pipi. Dacă este tratat în mod corespunzător de către un medic acești copii ar putea trăi o viață fără nicio limitare.
Corpul uman produce continuu 70% din acesta în timpul zilei și 30% în timpul nopții. Hormonul ADH, hormonul anti diuretic, reglează această producție prin creșterea ei pe parcursul zilei și reducerea semnificativă a nopții. O mare parte a copiilor cu enurezis suferă tulburare care le determină să elibereze mai puțin hormon noaptea și de aceea producția de urină nu scade, vezica se umple în timpul somnului și apare pierderea involuntară.
Ar trebui să considerăm căldarea la pat ca o problemă de sănătate implicații importante în viața de zi cu zi a copilului și că necesită consiliere medicală și adoptarea măsurilor de tratament comportamentale sau farmacologice.
