De mai multe ori am reușit să citesc și să ascult oamenii care sfătuiesc tații și mamele că ar trebui să trăiască în continuare ca un cuplu, să continue să ia cina acolo dacă o făceau înainte sau să caute o zi din când în când, sau că este în fiecare lună, să fie Cei doi împreună fără copiii lor.
Nu știu dacă sunt o persoană foarte neromantă (poate fi) sau că mă simt mai atașat de copiii mei decât de alți oameni (poate fi și el), dar nu am simțit niciodată nevoia să am acea cină sau ziua de cuplu (și doamna mea soția fie).
Nu este că nu vreau să fiu cu ea și să petrec timp împreună, pentru că aș minți dacă aș spune că nu vreau, dar când am auzit astfel de sfaturi și mi-am imaginat situația m-am simțit pe jumătate goală, ca și cum lipsea ceva în ecuația respectivă și atunci când aud Întotdeauna am aceeași frază despre a face viața unui cuplu: Nu mai suntem un cuplu, acum suntem o familie.
Nu există mulți oameni care ne-au întrebat de ce nu lăsăm copiii cu bunici într-o zi sau de ce nu avem o cină de tați sau de mame fără copii, deși unii au făcut-o și am spus întotdeauna că nu.
Nu este un „nu” răsunător, ci un „nu” cu scuză, din respect, care se explică spunând că este că nu ieșim fără copiii noștri, pentru că le-ar lipsi atât de mult încât să nu ne distrăm.
În mod separat, am făcut unele lucruri, lucruri bune, mese de afaceri și încetăm să mai socotim, dar pentru că știam că celălalt era responsabil de copii. Este ca și cum am vrea să fie mereu alături de companie, căldura și adăpostul tatălui sau al mamei, ca și cum am vrea să se simtă mereu îngrijite de unul dintre noi, însoțiți mereu, mereu în viața noastră.
Știu că există cupluri care pleacă într-o călătorie fără copii, care pleacă într-o excursie cu copiii mai mari și sunt lăsați la cei mici, care fac escapade de weekend fără ei, sau o zi sau o noapte. Nu voi critica acest lucru niciodată, pentru că copiii se distrează de minune cu bunicii și cred că este foarte sănătos și foarte pozitiv că se bucură de ei, dar este că nu știm cum să o facem.
Poate fi o lipsă de obișnuință, deși desigur, să te obișnuiești cu ceva ce trebuie să vrei să o faci, zic eu. Unii oameni ne privesc în mod ciudat, care crede probabil că suntem părinți supraprotectori care nu se despart niciodată de copiii lor.
Nu o văd în acest fel, pentru că nu aș numi o femeie care petrece mult timp cu soțul ei și vrea să facă multe lucruri cu el supraprotector. În orice caz, aș spune că este o femeie care își iubește foarte mult soțul, pentru a o defini într-un fel sau care se gândește mult la el, pentru a nu intra în măsurători ale iubirii.
Dacă vorbim despre copii, nu pot spune că „îi iubesc foarte mult”, deoarece se presupune că toți părinții își iubesc foarte mult copiii. Bănuiesc că nu pot explica decât într-un fel să nu pot fi fără ei dacă am timp liber: Nu mai suntem un cuplu, acum suntem o familie, iar timpul liber este să-l petreci cu oamenii pe care îi iubești cel mai mult: soția mea și cei doi copii ai mei, în cazul meu.
