În urmă cu câteva zile vorbeam despre sindromul împăratului, iar astăzi aud la radio o poveste despre el, care este publicată în diverse mass-media. În ultimii ani cazurile de sindrom împărat sau copiii care își maltratează părinții s-au înmulțit.
Concret, acest fenomen psihosocial s-a înmulțit cu șase începând cu anul 2000, cu aproximativ 6.500 de reclamații primite de Parchetul General de Stat în 2010, după cum a raportat Asociația Spaniolă de Pediatrie pentru Îngrijirea Primară (AEPap), care a tratat acest lucru temă la cea de-a șaptea reuniune anuală, la Guadalajara.
Pediatrii au indicat că, în general, aceste afecțiuni apar din cauze genetice, familiale și de mediu. Uneori există cauze biologice asociate cu anumite tulburări psihologice care determină un copil să-și abuzeze părinții.
Dar cât de importantă poate educația pe care o dăm copiilor noștri (sau lipsa acestora) pentru a dezvolta sindromul împărat?
După cum am menționat în postările noastre anterioare, abandonul funcțiilor familiei, supraprotejarea, lipsa de autoritate și lipsa de afecțiune din partea părinților, sunt unii dintre factorii care au declanșat acest lucru creșterea cazurilor de sindrom împărat în rândul copiilor și adolescenților.
Dr. María Victoria García García-Calvo, președintele Asociației spaniole de pediatrie pentru asistența primară din Castilia La Mancha (APapCLM), a declarat în declarații că
În ultimele decenii, am experimentat schimbări foarte importante în modul în care înțelegem responsabilitățile în familie. Uneori, părinții găsesc mari dificultăți în stabilirea echilibrului corect între autoritate și afectivitate (...). Este în etapa de învățare când rolul fiecărui membru al familiei trebuie distribuit și reafirmat. Credința că copilului nu i se poate refuza nimic ar trebui eliminată și „nu” trebuie spus de câte ori este necesar.
În plus, el subliniază că părinții, în loc să pedepsească atunci când există o eroare, trebuie să-l mulțumească pe copil atunci când face lucrurile bine.
Alte atitudini pe care specialiștii consultanți le-au recomandat cel mai mult sunt: acordați responsabilități copilului și faceți-l să se gândească înainte de a acționa, împreună cu stabilirea unor norme și limite care nu numai că sunt esențiale, dar sunt pe deplin compatibile cu afecțiunea.
De fapt, pediatrii au sfătuit să stabilească, de la început, reguli clare care să reglementeze viața de familie, dar, mai ales, au subliniat importanța menținerii consecvenței și a regulilor de raționament atunci când copilul are capacitatea de a se comprima (chiar înainte, aș spune ).
Limitele sunt necesare și nu sunt incompatibile cu părinții cu respect și empatie, necesare pentru creșterea fericită.
Prin urmare, într-o societate în care aceste aspecte nu sunt apreciate și în care violența este o mâncare zilnică în jurul nostru, nu este surprinzător crește cazurile de sindrom împărat sau copiii care își maltratează părinții. În curând vom continua să analizăm această problemă îngrijorătoare.
