Suntem deja în ultima secțiune a secțiunii noastre „Poveștile taților”, unde tații și mamele ne spun din inimă experiențele lor cu sosirea copiilor lor, deși cu siguranță în viitor vom continua să oferim spațiu acestor experiențe.
Astăzi aducem povestea Esmeralda și lupta ei pentru copilul ei, în ciuda prognosticului medical împotriva. Din fericire, totul a decurs bine:
Ei bine, vă voi spune povestea cum a fost sosirea copilului meu. Numele lui este Angel. La vârsta de treisprezece ani am fost diagnosticat cu un chist ovarian care la acea vreme avea doar 0,5 mm, așa că medicii mi-au spus că, din cauza vârstei și a stării mele, ar trebui să-l avem sub control. Așa că timpul a trecut și chistul de acolo a continuat. O frică teribilă de a nu avea un copil m-a invadat din acel moment, dar pe măsură ce a trecut timpul am uitat-o.
Abia când m-am căsătorit, la 24 de ani, s-a întors frica teribilă. Într-o zi, fără niciun motiv aparent, când am coborât, am simțit o durere groaznică în burtă, care nu m-a lăsat să merg, așa că am decis să merg la medic pentru o recenzie, dar în interiorul meu știam că fantoma chistului s-a întors.
Așa au efectuat o ecografie și chistul era de fapt acolo. El crescuse destul de mult. Acum avea 10 cm înălțime, așa că au decis să-l îndepărteze. Ginecologul a fost foarte crud pentru că i-am spus că am întârziere, iar ea mi-a spus „bine că va trebui să facem testul de sarcină, dar ar fi de preferat dacă nu îl aveți pentru că oricum îl veți pierde cu operație”.
Mama m-a convins să practic testul și oh, Dumnezeule! Eram însărcinată Așa că am decis să anulez programările pentru operație și să-mi continui sarcina, indiferent ce mi-au spus că, prin chist, îmi pot pierde copilul.
Medicii m-au mustrat, dar asta nu a contat pentru mine. Am decis să depun tot efortul pentru ca copilul meu să poată merge mai departe și dacă Dumnezeu a permis și m-a binecuvântat să am copilul în brațe.
O altă sperietură a venit când la 8 săptămâni am avut sângerare. A fost cel mai oribil sentiment pe care l-am simțit vreodată. Eu și soțul meu am ajuns aproape alergând la spital. Plângem până la capăt. În sfârșit am putut să-mi văd copilul în spital, încă nu eram bine pregătit, dar puteam vedea deja că se mișca în interiorul meu și cu inima bătând. În acel moment am pus toată dorința necesară pentru ca el să fie cu mine.
După aceea sperie totul a mers bine. Chistul nu mi-a dat niciodată nicio problemă și era momentul livrării. Pe 4 noiembrie 2007 eram pe cale să mă culc și deodată am spart fântâna. A fost un moment emoționant în care în sfârșit îl voi întâlni pe fiul meu care așteptase atâta timp.
Am anunțat toate rudele mele și am fugit la spital. Emoția mea a dispărut când mi-au spus că nu am nicio dilatație, că colul este închis și că vor aplica medicamente pentru a provoca contracții și dilatații. Am petrecut toată noaptea aceea fără somn. Apoi au venit durerile, dar nu și dilatarea și așa au decis să practice cezariană și la 23:33 p.m. Copilul meu s-a născut pe 5 noiembrie.
Auzind-o plângând a fost cea mai bună din lume pentru mine. În acea intervenție chirurgicală au profitat de ocazie pentru a îndepărta chistul și ovarul meu. Am simțit ceva ciudat să-l văd ca fiind de mărimea unui grapefruit, dar am aruncat frica asta pentru totdeauna. În sfârșit, îngerul meu ajunsese pe pământ.
În momentul în care l-am avut în brațe, nu o voi uita niciodată, deși nu m-am putut ridica ușor din cauza cezarianei. M-am luptat pentru copilul meu și în câteva zile am reușit să mă plimb și să o iau în brațe.
Astăzi copilul meu are 6 luni, este cel mai bun din viața mea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a lăsat să-l cunosc, că sunt mamă și mi-a oferit ocazia să-l am alături de mine și să-i văd zâmbetul în fiecare zi. Sunt cele mai bune cadouri pe care oricine le poate dori.
